Piticul meu...

As vrea sa-i spun ceva piticului care salasluieste in urechea mea dreapta. Soaptele sunt prea subtile pentru el, lumina diminetii e prea calda. As vrea sa-i spun sa stea acolo si sa-mi spuna in continuare povesti. Simt ca a amutit. Fie se pregateste de iarna, ca tot piticul, fie s-a imbufnat. Ar avea toate motivele.

Nu mi-am mai tarsait picioarele prin covorul de frunze de octombrie, ca atunci cand eram mic. N-am mai citit povesti sub plapuma, cu lanterna. N-am mai mancat paine cu gem de prune. N-am mai citit poezii si nici n-am mai scris vreuna in ultimul timp... N-am mai purtat sosete de lana, crosetate de mama. N-am scos din adancimea dulapului "caciula" care ma face sa rad. Nu prea m-am mai lasat iubit. M-am grabit pe trecerile de pietoni. Am facut de toate, dar nu am facut ceea faceam eu mereu... cand piticul meu imi spunea povesti.

Eu, sa fiu pitic, mi-as lua campii. Nici vorba de povesti. Nu mi-ar pasa nici de aburii de cafea de dimineata, de fuga prin autobuze, de moleseala de duminica. Piticii sunt destul de fixisti. Al meu e si putin nebun. As vrea sa-i spun sa aiba rabdare. N-am uitat sa fiu eu ;)

Povestea mea...

"Fairy tales are more than true: not because they tell us that dragons exist, but because they tell us that dragons can be beaten." – G. K. Chesterton

------------------------------------------

Ma intreb uneori, cum e sa traiesti intr-o poveste ?

Vreau sa fiu un personaj dintr-o poveste. Vreau propriul meu taram cu tot felul de culori care inca n-au fost inventate. Vreau bucurii despre care altii nici nu stiu. Vreau sa simt ce inseamna dulce, vreau sa ating cerul, vreau sa am maini si picioare de guma, care se intind peste mari, tari, oameni si amintiri. Vreau sa iau un ceas si sa schimb cursul timpului. Vreau sa traiesc... intr-o poveste.

Intr-adevar, nu mai e ca atunci cand eram mic. Acum, pot sa fac asa incat sa traiesc intr-o poveste, nu doar sa-mi imaginez. Ma straduiesc foarte tare, sa stiti ! Ma lupt cu tot felul de dragoni pe care voi nu-i vedeti. Ma straduiesc zi de zi sa resping realul. Uneori, imi iese atat de bine personificarea unui om mare, incat seara, acasa, rad sub plapuma ca i-am pacalit pe toti. Alteori, zambesc si dau din cap cu cea mai mare seriozitate, dar in mintea mea stiu ca e un joc si incerc sa anticipez urmatoarea miscare. E greu. Uneori obosesti si taci. Insa eu n-am sa obosesc niciodata. Am sa alerg si am sa alerg, pana cand voi simti ca mi se taie picioarele,  pana cand ma va lasa respiratia – am sa alerg spre povestea mea...

Toamna...

Eiii...a venit in sfarsit si toamna. S-a dat de-a berbeleacul peste mine. Are chef de glume si de nazdravanii, ma trage de maneca sa mai las prostiile acasa si sa ies in parc, sa facem impreuna misto de frunzele care au cazut, lesinate, la pamant.

Am o noua viziune asupra acestui anotimp. Una deloc depresiva. Ba chiar s-ar putea sa nu ma mai inchid, decat putin, in casa cu Savage Garden si niscai ganduri negre. Se pare ca toamna asta e un rezultat frumos al unor introspectii dureroase si de-a dreptul tampite, care insa au ajuns la o pauza. Caci introspectiile nu se opresc niciodata, au acest obicei.

Zilele astea mi-am amintit de ceva frumos; de Povesti Nemuritoare si de gemul de prune facut de mama. Apropo de amintiri, daca e sa-mi amintesc ceva pregnant din copilarie, atunci imi amintesc gustul gemului de prune facut in casa si inghitit lacom, stins cu o cana de lapte rece, apoi de harsaitul frunzelor galbene prin care ma taram spre scoala, tot drumul spre scoala cautand locurile cu cele mai multe frunze, ocolind cu gratie trotuarul proaspat maturat. Cand eram mic, toamna era ca acum. Plina de surprize si de lucruri bune, de drumuri deschise, niciodata inchise, de posibilitati, niciodata de finalitati.

Asa ca, ce-o fi, o fi, am sa iubesc de acum si toamna...

Oglinda...

E octombrie, o daaa e  fuckin`octombrie si e fuckin` luni. Stai si te intrebi ce dracu a mers prost. Undeva, candva, stii ca ai gresit, poate iti si vin in minte momente clare in care ai gresit. Dar nu poti sa pui degetul exact pe rana aia din care iese puroi. Stii ca iese si te doare si totusi nu o poti identifica. Macar sa stii naibi unde e, daca nu-i gasesti vreun leac.

Ma incearca asa un sentiment tampit de depresie cand imi aduc aminte cu cate vise si iluzii am venit eu in Bucuresti acum 7, 8 ani, cati naiba au trecut ca nu mai tin minte. Cat de greu a fost sa vad cum multe s-au dus dracului inca din primul an, si apoi inca vreo cateva rand pe rand. Nu zic ca nu a fost si ca nu este in continuare frumos si surprinzator. Zic doar ca erau niste vise, niste iluzii si niste dorinte si nu stiu daca faptul ca treptat le-am inlocuit cu altele a fost din cauza ca intr-adevar mi-am dorit sa le inlocuiesc, sau pur si simplu le-am pierdut. Le-am lasat sa se piarda...

Poate s-a strans prea multa oboseala sau poate organismul meu nu stie sa nu fie depresiv o data la ceva timp si trebuie sa las asta afara. Dar stiu ca tot incerc sa imi revin, inca de ceva vreme, din starea de negare care ma apucase si in care stiu ca pot sa cad si stiu cat de nasol si negru si tampit e acolo. Starea in care stai si te uiti la tavan cu un zambet tamp, cand le spui celorlalti ca totul e ok si ceva in tine se duce incet de rapa, dar inceeeet de tot, insa nu suficient de incet cat sa poti sa te mai tii de ceva.

Deci, e seara, e luni, e octombrie si da, sunt Savage Garden. Si e straniu ca pana si chestia asta o privesc cu oaresce maturitate pe care nu ma asteptam sa o vad in oglinda prea curand. Ma intreb daca ce e in oglinda e si de cealalta parte a ei… hmmm… nu stii niciodata cand vine vorba de oglinzi…

Priceless...

Mi se cojeste sufletul.

Ca un mesteacan necajit, care nu-si mai gaseste locul in peisajul asta industrializat.

Cade bucata cu bucata

Si daca n-as avea mainile ocupate

Sa-mi scriu povestea,

Le-as aduna de pe jos si as face un colaj cu ele.

Ar fi frumos, desigur.

As deschide o expozitie si as da interviuri,

As fi felicitat si platit bine.

Merita oare sa-ti vinzi sufletul pentru asta ?