Piticul meu...

As vrea sa-i spun ceva piticului care salasluieste in urechea mea dreapta. Soaptele sunt prea subtile pentru el, lumina diminetii e prea calda. As vrea sa-i spun sa stea acolo si sa-mi spuna in continuare povesti. Simt ca a amutit. Fie se pregateste de iarna, ca tot piticul, fie s-a imbufnat. Ar avea toate motivele.

Nu mi-am mai tarsait picioarele prin covorul de frunze de octombrie, ca atunci cand eram mic. N-am mai citit povesti sub plapuma, cu lanterna. N-am mai mancat paine cu gem de prune. N-am mai citit poezii si nici n-am mai scris vreuna in ultimul timp... N-am mai purtat sosete de lana, crosetate de mama. N-am scos din adancimea dulapului "caciula" care ma face sa rad. Nu prea m-am mai lasat iubit. M-am grabit pe trecerile de pietoni. Am facut de toate, dar nu am facut ceea faceam eu mereu... cand piticul meu imi spunea povesti.

Eu, sa fiu pitic, mi-as lua campii. Nici vorba de povesti. Nu mi-ar pasa nici de aburii de cafea de dimineata, de fuga prin autobuze, de moleseala de duminica. Piticii sunt destul de fixisti. Al meu e si putin nebun. As vrea sa-i spun sa aiba rabdare. N-am uitat sa fiu eu ;)