Eu am vazut-o pe ea intr-o zi cand avea cearcane si hainele mototolite. Parea sa nu fi dormit si sa fie macinata de ceva. Am vazut-o si cateva zile mai tarziu, aranjata, machiata si cu multe emotii, avea o sticla de suc in mana a carei eticheta o tot cojea. De parca voia sa-si sculpteze ziua din ea, o zi mai buna si mai plina decat sticla aia. Am vazut-o iar azi, parea linistita si parca era mai blonda. Coboara la Politehnica.L-am mai vazut si pe el, de multe ori. E mereu la fel. Iti dai seama ca se schimba ceva pentru ca se imbraca in functie de vreme. Parca vineri era indesat in haina de iarna, pentru ca azi sa-l vad imbracat lejer. Asculta mereu muzica pe care da usor din cap, are niste adidasi misto si coboara tot la Eroilor. Incet, nu se grabeste, nu se panicheaza cand masa de oameni se buluceste spre scari.
Si ei m-au vazut pe mine de atatea ori incat nu le mai ajung degetele de la maini si picioare sa numere. Stiu cand n-am dormit bine, stiu cand sunt racit, vad ce carte mai citesc, poate chiar simt cand sunt trist sau cand sunt fericit... Stiu cand ma suna mama, cand ma suna prietenii sa ma intrebe daca iesim seara la o bere sau un meci (motiv de a ne intalni :) ), m-au vazut imediat dupa ce m-am tuns si ma uitam nesigur la reflectia mea in geam.
La metrou, suntem prea intimi. In vagonul acela, in cateva minute, trec vieti pe langa vieti. Am putea sa ne spunem mii de cuvinte, sa impartim sute de cafele si nu cred ca ne-am vedea unul pe altul mai reali, mai sinceri si mai goi decat suntem dimineata, fara chef, in metrou.
