O mie de ganduri...

1000 de ganduri…

Sunt 1000 de ganduri ce ma duc la tine mereu

Fara tine, e pustiu in sufletul meu

Si simt ca ma sting, as vrea sa te ating

Sa te simt langa inima mea

Astept acea zi cand iti vei amint

Ca sunt singura dragostea a ta

Ma inec in lacrimi de dor

Ma sufoca un aer mult pre trist

M-am obisnuit sa ador o iubire care m-a ucis…o iubire care m-a ucis…o iubire care m-a

ucis…o iubire care m-a ucis

Sunt 1000 de lucruri, ce-mi aduc aminte mereu…doar de tine,

Te-am uitat in sufletul meu

Si simt ca ma sting, as vrea sa te ating

Sa te simt langa inima mea

Astept acea zi cand iti vei aminti

Ca sunt singura dragostea a ta

Ma inec in lacrimi de dor

Ma sufoca un aer mult pre trist

M-am obisnuit sa ador o iubire care m-a ucis…o iubire care m-a ucis…o iubire care m-a

ucis…o iubire care…

M-a-nec in lacrimi de dor

Ma sufoc in aer mult pre trist

M-am obisnuit sa ador o iubire care m-a ucis…o iubire care m-a ucis…o iubire care m-a

ucis…o iubire care m-a ucis

Decizii, destine si vointa

M-am gandit ca incepand cu acest post sa retraiesc momentele vietii mele, dar nu cele plictisitoare, uzuale sau de notorietate. Pur si simplu voi vorbi de deciziile care mi-au influentat cursul vietii si felul in care am facut-o

Pentru a-mi fi mai usor si pentru a fi mai bine inteles voi incepe invers, incepand cu recentul si mergand apoi pe firul vietii inapoi.

Intotdeauna cand am decis sa fac o schimbare in viata mea, deciziile au fost grele, dar vointa a fost mereu factorul meu determinant. Sa nu credeti ca atunci cand vrei sa schimbi ceva in viata ta conteaza  ce spun oamenii sau nu. Singura persoana care a contat mereu, atunci cand am luat decizii, a fost doar persoana de langa mine, indiferent cine a fost ea, pentru mai putin sau mai mult timp.
Am avut momente in viata, can am luat decizii in momente cruciale si pot spune ca atunci cand am facut asta, am fost impins de vointa.
Poate pare bizar, poate voua vi se va parea ciudat, dar intotdeauna am simtit ca ceea ce trebuie sa fac este destinul meu. Intotdeauna am crezut ca rolul meu pe pamant este unul bine definit, ca voi salva lumea, ca voi fi un erou sau pur si simplu voi fi eroul cuiva.
Insa pana sa devin un erou sau eroul cuiva, am devenit treptat eroul meu. Cum ? Simplu ! Am realizat cateva lucruri in viata cu care m-am mandrit sau pur si simplu mi-am demonstrat mie ca vointa este supremul adevar.

Asa cum ziceam voi incepe cu prezentul si va voi povesti cum  m-am lasat de fumat.

Vointa de a nu mai fuma !

Am inceput sa fumez inca din facultate, ba nu... inainte de a incepe facultatea. Imi aduc aminte, dupa ce am aflat ca intrasem la Facultatea de Istorie-Geografie din Oradea, am plecat in vacanta la verii mei la Simeria. Atunci am facut un lucru pe care l-am regretat apoi. Era anul 1991 si deja incepusera sa apara tot felul de tigari pe piata. Mi-am cumparat atunci primul pachet de tigari, „Vincent”. Acolo la Simeria , fiind departe de casa, am invatat sa trag in piept fumul si pot spune ca acolo a fost momentul cand m-am apucat de fumat.
A urmat apoi perioada in care pe bancile facultatii fiind am simtit  o necesitate din a fuma, alimentata desigur si de importanta care mi-o dadea faptul ca stateam la o cafea si tigara cu colegii. Am fumat mult, uneori fumam si  peste un pachet de tigari pe zi, mai ales in sesiune....

Dar trebuie sa recunosc ca am avut si perioade cand am vrut sa ma las de fumat, cand chiar nu am fumat  1 saptamana, sau zile la rand. NU, nu am avut vointa atunci, a fost doar un imbold de moment si atat, a fost ca rateul unei masini vechi pe care incerci sa o pornesti. Cata infatuare, cata prostie, cat teribilism...

Si totusi, vremea a trecut si nu am bagat in seama cat de rau imi fac tigarile. De ce ? pentru ca am avut mereu o viata agitata, pentru ca imi controlam greutatea si  mai faceam sport din cand in cand. Insa in ultimi ani, a disparut si sportul, am luat in greutate si fara sa-mi dau seama fumatul a devenit singura mea „ocupatie”.

Evident ca toate aceste lucruri au concurat si m-au transformat. Simteam cum nu am suflu, simteam ca nu am rezistenta, simteam ca nu ma mai pot concentra. Si totusi, nu am luat masuri, era clar, nu aveam vointa ! NU aveam curaj.

Am ajuns sa alerg 20 de metrii dupa un autobuz si sa simt ca-mi explodeaza plamanii, am ajuns sa urc 3 etaje si sa obosesc. Simteam cum muschii mi se atrofiaza, oboseam mereu, aveam crampe musculare, respiratia neregulata. Am ajuns sa sforai, sa ma ingras, sa devin un ignorant.... Peste asta, din cauza fumatului  au inceput si problemele sexuale, evidente. Devenisem o bucata de grasime, cu tigara in gura, un ignorant, unul care nu eram eu.

Atunci am luat o decizie care eu sper ca-mi va marca viata si care mi-o va schimba radical.

Eram plecat in delegatie si intr-o seara lucrand la ceva intr-un birou, departe de galagie, de oameni, de familie...de tot ce inseamna cotitdian si am avut o revelatie. Am stat si analizat ce se intampla cu mine si ce pot sa fac cu viata mea ca sa schimb ceva. In fond a fost momentul cand am hotarat sa-mi schimb atitudinea, sa-mi schimb stilul, sa fac schimbari majore in viata mea.

Desi mai aveam tigari in pachet la ora 23:40 am fumat ultima tigara, iar pachetul in care mai aveam cateva tigari l-am luat...m-am uitat la el...si l-am aruncat in apa !!!!

Ati zice ca mi-a fost greu, ati zice ca m-am simtit rau, ati zice ca am suferit... GRESIT !

Nu am avut nici o remuscare, nu am simtit in 25 de zile (de cand nu fumez) absolut deloc dorinta de a fuma. Pur si simplu nu am avut nevoie de plasturi minune, de medicamente  scumpe, de bomboane cu gust de tutun, de doctori, de consiliere psihica... A fost un act de vointa, am avut curajul sa ma lupt cu drogul din mine. Pur si simplu am renuntat la viciu constient si voit.

Si totusi, nu doar vointa de a nu mai fuma m-a determinat sa fac asta. As minti sa spun  ca doar  nu-mi mai place sa fumez. NU,  asa cum ziceam, intotdeauna  a contat persoana de langa mine. Am simtit ca daca nu schimb ceva, voi deveni un nimeni. Am simtit ca nu mai am voie sa fiu un ignorant. Si pentru prima oara, dupa mult timp, nu m-am lasat condus de primul impuls (acela de a nu renunta, acela de pofta).

Deci  vointa si curajul de a face ceva cu viata voastra este factotul determinant. NU aveti nevoie de ajutor !!! Voi sunteti singurii care decideti !

Va doresc succes !

Iertarea...

In toata aceasta perioada in care in casnicia noastra s-au petrecut lucruri dureroase pentru amandoi, eu am invatat ca sunt raspunzatoar in primul rand pentru viata mea. A fost foarte greu, pentru ca sunt o persoana al carei verb reprezentativ este  ”a face”. Trebuie mereu sa fac ceva. Mereu trebuie sa iau atitudine. Mereu trebuie sa ma implic.

Am avut timpul necesar sa ma analizez, sa studiez cateva materiale despre problemele mele si am realizat ca unele trairi imi erau greu de controlat. Mania care ma invada in momentul in care nu-mi convenea ceva sau accesele de furie provenite din frustrarile interioare, erau o emotie care ma coplesea si-mi paraliza complet ratiunea. Erau auto-distructive, iar temperamentul meu coleric o incuraja. Astfel mi-a fost aproape imposibil sa aleg sa raman rational.

Am gresit, am gresit enorm si acum am inteles asta, dar mai mult de atat am invatat sa recunosc si simt  acum o liniste interioara care ma coplesete, o liniste duhovniceasca. Am realizat ca majoritatea conflictelor pe care le-am avut in familie, au fost generate de asteptarile prea mari fata de ea. Nu am inteles la momentul acela ca am acceptat-o asa cum e si mai ales am iubit-o asa cum am cunoscut-o. Si uite asa atunci cand asteptarile mele in raport cu ceea ce ofera ea sunt date peste cap (cum facem noi) atunci apar conflictele de orice natura.

Si totusi nu poti  cere iertare decat atunci cand  te ierti si inveti sa ierti si pe ceilalti. Pentru a spune „imi pare rau” in familie este nevoie de umilinta, de recunoasterea propriilor falimente sau slabiciuni. Totusi asa se pastrează familia. Ambii parteneri traiesc in smerenie, in sinceritate, constienți pe deplin ca depind unul de altul in cele mai intime lucruri.

Cand iertam, se intampla, cu adevarat, ceva extraordinar, dar cu cel ce iarta, nu cu cel iertat. Acesta, poate constientiza si el minunea si si poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertarii se manifesta in noi. Pe noi ne vindeca, noua ne da pacea, noua ne da puterea sa ne rugam pentru celalalt.

Am citit de curand intr-o predica a unui Parinte un lucru extraordinar care suna cam asa: Multti se simt vinovati, sau ii invinovatesc pe ceilalti, pentru ca nu iarta imediat. Dar iertarea nu este un act eroic de vointa in care ne suprimam emotiile, ci este un act al intregii noastre fiinte si cere participarea tuturor puterilor noastre sufletesti: inima, inteligenta, vointa. Iertarea presupune cunoastrea adevarului, primenirea sufletului si intelegerea aproapelui.

E clar, iertarea nu o poti primii decat eliberandu-te de stresul care a generat starea, discutand, rezolvand problemele, scotand la iveala toate framantarile si intelegand cauzele problemelor noastre.

Eu, in acest moment m-am impacat, mi-am recunoscut greselile in fata lui Dumnezeu, si asta mi-a adus o oarecare liniste. Probabil ca la un moment dat voi avea ocazia sa recunosc si in fata sotiei sa discutam  si sa scoatem la suprafata tot ce ne framanta, ce ne sugruma sufletul si ne strica casnicia. Dara cest lucru va fi posibil in momentul in care ea va fi pregatita.

Hm, si totusi, iertarea cuiva inseamna ca poti trece peste gravitatea faptelor celuilalt, ca intelegi si simti schimbarea din viata lui, ca iti doresti acest lucru si mai mult de atat ca dai dovada de smerenie in fata poruncilor lui Dumnezeu.

Dar sincer, nu pocainta este solutia problemelor, dar in aceasta viata  tumultuoasa, hrana sufleteasca, intoarcerea  spre Dumnezeu, reprezinta  cel mai important lucru  in transformarea noastra. E foarte interesant cum, acceptandu-L pe Dumnezeu in suflet, intelegrea problemelor devine imensa. Cum maniile si negativismul dispar.

Da ! M-am iertat pe mine insumi, Am iertat-o si pe ea. Dar mi-am propus sa nu mai cer iertare nimanui de acum inainte, pentru ca singura iertare ti-o da Dumnezeu.

De ce credem ?

Nu mi-am propus in acest moment sa fac o dezbatere pe teme religioase, desi probabil credinta in Dumnezeu ar trebui sa existe in fiecare din noi. Mi-am propus sa vorbesc despre incredrea de sine si increderea in cei dragi.

Increderea in sine, la fel ca iubirea si respectul de sine se structureaza in jurul unei imagini interioare pe care o avem despre noi insine, plecand de la un nucleu care este suficient de solid si protejat pentru a rezista criticilor si respingerilor, unui flux de intoleranta, valurilor de deceptie si deznadejde, violentelor venite din partea celor din jurul nostru.

Increderea de sine este o cautare permanenta a imprevizibilului vietii, si trebuie reimprospatata, reconstruita, confirmata si infrumusetata in fiecare zi. A avea incredere in tine, si incredere fata de celalalt, se invata, si se consolideaza si la varsta adulta, chiar daca nu a fost formata in timpul copilariei. Si cum orice incredere ne deschide spre experienta relativului si a imprevizibilului, vedem cata deschidere si cata libertate poate purta in ea.

Increderea in sine, se amplifica atunci cand acceptam sa cerem, pentru a ne completa cunostintele, cand incetam sa mai credem ca nu stim, cand descoperim ca stim multe lucruri dar nu vrem sa stim ca stim.

Cand acceptam sa intelegem ca avem mai multe resurse decat cele pe care le-am folosit deja.

Cand acceptam sa ne spijinim pe aparitia imprevizibilului pentru a ne amplifica propriile noastre posibilitati.

Cand incetam sa ne mai refugiem in ceea ce am invatat deja, cand incetam sa ne sprijinim doar pe cunostintele si certitudinile noastre, pentru a ne bucura de creativitatea momentului.

A avea incredere presupune a avea o siguranta interioara suficient de mare pentru a te apropia, a te increde, a te abandona, chiar in fata imprevizibilului comportamentului celuilalt. Increderea in sine este strans legata  de increderea  in partenerul tau, invcrederea in cei dragi. E foarte simplu, increderea insemana asumarea unor riscuri, riscuri care pot avea un final fericit sau tragic, dar asta este viata, totul se bazeaza pe incredere:

 Iti asum riscul de a incepe o relatie de lunga durata cu celalalt, asa cum este el astazi, dar si asa cum va deveni, cum va fi in viitor ?”

“ Iti asum riscul de a fi dezamagit, riscul ca celalalt sa nu raspunda asteptarilor mele, riscul ca intr-o zi sa ma paraseasca, sa ma tradeze si sa ma insel in privinta lui ?”.

Aici este vorba poate de demersul cel mai dificil, acela de a te responsabiliza, de a-ti asuma, si de a iesi din acea dubla capcana, des intalnita in relatiile umane:

-          aceea de a-l acuza pe celalalt: “ Este vina ta, nu m-ai iubit asa cum te iubesc eu, nu ma asculti, nu nu faci ce zic…”.

-          sau autoacuzarea, cand ne acuzam pe noi insine: “ Eu sunt vinovat, nu sunt in stare de nimic, n-o sa reusesc niciodata, nu ma ridic la asteptarile lui, nu sunt  sotia perfecta.”.

Nu acuzarea sau autoacuzarea ci responsabilizarea este solutia, faptul ca suntem resposabili in parte, pentru ceea ce ni se intampla, fara sa cadem sau sa ne refugiem in culpabilizare sau in devalorizarea celuilalt sau in autodevalorizare.

Increderea trebuie sa existe, este fundamentala unei familii, este forta vitala care tine cuplurile legate. Este foarte important sa intelegem ca acuzandu-ne sau acuzand nu rezolvam problema ci doar aratam si ne aratam noua insine ca fugim de responsabilitate, ca ne e teama , ca suntem slabi.

Increderea  in partener sau familie este esentiala  si determinanta  in a avea incredere de sine. Nu exista lucruri pe lumea asta care sa nu fie rezolvate, de aceea increderea nu trebuie sa dispara, sau daca se micsoreaza, increderii ii mai trebuie data o sansa.

Pana la urma greselile sunt umane, dar asta nu trebuie sa  fie determinant,  gresim ca sa invatam, gresim ca sa evoluam, si in familie e la fel, greseala partenerului nu arata slabiciunea lui, greseala ta nu inseamna neputinta, totul se rezuma la crede ca ceea ce faci nu e bine sau recunoastrea greselii, atunci  inseamna ca ai evoluat, inseamna ca ai facut pasi inainte, inseamna ca increderea de sine a crescut. Cu fiecare greseala in viata, dar si recunoscuta, increderea se intareste.  E important insa sa facem diferenta

Deoarece noi suntem cei care avem nevoie sa avem incredere in ceilalti, foarte rar celalalt este cel care ne inseala. Noi insine suntem cei care avem nevoie sa ne incredem si sa ne pastram credinta, si sa avem o incredere care nu este reciproca, pana in momentul in care suntem in sfarsit pregatiti sa aflam adevarul.

A comunica reciproc inseamna a indrazni sa punem in comun, depasindu-ne temerile in fata diferentelor si acceptand ceea ce poate veni de la celalalt, respectandu-i valorile, dar respectandu-ne si pe noi in acelasi timp.