Povestile noastre...

As vrea sa spun ca imi pare foarte rau ca nu reusesc niciodata sa invat ca povestile nu trebuie tarate in realitate, cu niciun pret. Am ascultat de prea multi oameni atunci cand mi se spunea: fa asta ! Incearca asta ! O sa-ti para mai rau daca nu incerci !
Si uite unde s-a ajuns. La gatuiala si la tragicul sentiment de compromis. La asteptari ce nu devin realitate, la crosetat iluzii, la trezit noaptea si constatat nu ca a fost un vis urat, ci unul frumos. La dezamagiri, taceri. Povestile sunt macelarite, disecate cu o precizie de invidiat, uitate si abandonate. Nimanui nu ii pasa peste cate capete trebuie sa treci. Tu doar trebuie sa iti traiesti povestea.
E amar, stiu. Intr-o lume ideala, povestile chiar ar putea fi traite fara sa fie intinate. Undeva in mine, cred ca o sa cred asta intotdeauna. O sa adorm visand la lumea ideala in care povestile te si se respecta. Dar acum, in acest moment, in aceasta zi, chiar daca suna trist si contrar a tot ceea ce am invatat pana acum cu totii la scoala vietii si a sentimentelor, unele povesti trebuie sa ramana pure, in capul tau. E singura cale prin care poti ajunge sa nu urasti niciun protagonist.
Data viitoare cand o sa-mi bata o poveste la usa, o sa tac. O sa ma prefac ca nu s-a intamplat nimic. O sa-mi traiesc franturile de magie in cea mai deplina liniste. Nici chiar eu nu voi sti ce s-a intamplat cu adevarat...