Iertarea...

In toata aceasta perioada in care in casnicia noastra s-au petrecut lucruri dureroase pentru amandoi, eu am invatat ca sunt raspunzatoar in primul rand pentru viata mea. A fost foarte greu, pentru ca sunt o persoana al carei verb reprezentativ este  ”a face”. Trebuie mereu sa fac ceva. Mereu trebuie sa iau atitudine. Mereu trebuie sa ma implic.

Am avut timpul necesar sa ma analizez, sa studiez cateva materiale despre problemele mele si am realizat ca unele trairi imi erau greu de controlat. Mania care ma invada in momentul in care nu-mi convenea ceva sau accesele de furie provenite din frustrarile interioare, erau o emotie care ma coplesea si-mi paraliza complet ratiunea. Erau auto-distructive, iar temperamentul meu coleric o incuraja. Astfel mi-a fost aproape imposibil sa aleg sa raman rational.

Am gresit, am gresit enorm si acum am inteles asta, dar mai mult de atat am invatat sa recunosc si simt  acum o liniste interioara care ma coplesete, o liniste duhovniceasca. Am realizat ca majoritatea conflictelor pe care le-am avut in familie, au fost generate de asteptarile prea mari fata de ea. Nu am inteles la momentul acela ca am acceptat-o asa cum e si mai ales am iubit-o asa cum am cunoscut-o. Si uite asa atunci cand asteptarile mele in raport cu ceea ce ofera ea sunt date peste cap (cum facem noi) atunci apar conflictele de orice natura.

Si totusi nu poti  cere iertare decat atunci cand  te ierti si inveti sa ierti si pe ceilalti. Pentru a spune „imi pare rau” in familie este nevoie de umilinta, de recunoasterea propriilor falimente sau slabiciuni. Totusi asa se pastrează familia. Ambii parteneri traiesc in smerenie, in sinceritate, constienți pe deplin ca depind unul de altul in cele mai intime lucruri.

Cand iertam, se intampla, cu adevarat, ceva extraordinar, dar cu cel ce iarta, nu cu cel iertat. Acesta, poate constientiza si el minunea si si poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertarii se manifesta in noi. Pe noi ne vindeca, noua ne da pacea, noua ne da puterea sa ne rugam pentru celalalt.

Am citit de curand intr-o predica a unui Parinte un lucru extraordinar care suna cam asa: Multti se simt vinovati, sau ii invinovatesc pe ceilalti, pentru ca nu iarta imediat. Dar iertarea nu este un act eroic de vointa in care ne suprimam emotiile, ci este un act al intregii noastre fiinte si cere participarea tuturor puterilor noastre sufletesti: inima, inteligenta, vointa. Iertarea presupune cunoastrea adevarului, primenirea sufletului si intelegerea aproapelui.

E clar, iertarea nu o poti primii decat eliberandu-te de stresul care a generat starea, discutand, rezolvand problemele, scotand la iveala toate framantarile si intelegand cauzele problemelor noastre.

Eu, in acest moment m-am impacat, mi-am recunoscut greselile in fata lui Dumnezeu, si asta mi-a adus o oarecare liniste. Probabil ca la un moment dat voi avea ocazia sa recunosc si in fata sotiei sa discutam  si sa scoatem la suprafata tot ce ne framanta, ce ne sugruma sufletul si ne strica casnicia. Dara cest lucru va fi posibil in momentul in care ea va fi pregatita.

Hm, si totusi, iertarea cuiva inseamna ca poti trece peste gravitatea faptelor celuilalt, ca intelegi si simti schimbarea din viata lui, ca iti doresti acest lucru si mai mult de atat ca dai dovada de smerenie in fata poruncilor lui Dumnezeu.

Dar sincer, nu pocainta este solutia problemelor, dar in aceasta viata  tumultuoasa, hrana sufleteasca, intoarcerea  spre Dumnezeu, reprezinta  cel mai important lucru  in transformarea noastra. E foarte interesant cum, acceptandu-L pe Dumnezeu in suflet, intelegrea problemelor devine imensa. Cum maniile si negativismul dispar.

Da ! M-am iertat pe mine insumi, Am iertat-o si pe ea. Dar mi-am propus sa nu mai cer iertare nimanui de acum inainte, pentru ca singura iertare ti-o da Dumnezeu.