The life bizzare...

Timpul trece...inevitabil si infailibil. Suntem din ce in ce mai putini...ne rupem, ne pierdem...si ne uitam. Si, dupa ce ca suntem putini, ne mai si indepartam unii de altii cu o obstinatie incredibila, cu o dorinta atat de mare de a ne separa, de parca nu e de ajuns ca suntem putini, mai trebuie sa fim si singuri.
Si pentru ca suntem putini, suntem indecent de indecisi. Indecent de goi, indecent de pierduti. Lipa-lipa prin viata, fara chef, ca un copil cu ghiozdanul prea greu in spinare, care n-are chef sa mearga la scoala.
Si ma cuprinde tristetea. Un gol pe care nu am cui sa-l marturisesc, pentru ca suntem, zau asa, prea putini. Si pe langa asta, ne risipim pe unde putem. Nu ne va mai ajunge, te pomenesti, nici sa fim singuri, va trebui sa fim disparuti cu totul. Iar asta e mai trist decat o plaja in luna decembrie, singura, goala doar cu cativa pescarusi care cauta sa ia cu ei tot ce mai e bun de luat.
Stiu cuvintele care ar putea sa rupa spinii, dar nu le aud. E tacere de mult timp, iar viata are un mod bizar de a-ti amesteca ingredientele ca intr-un cocktail. Toti asteptam normalul...un normal unde nimeni si nimic nu ar vrea sa spuna ce ar vrea cu adevarat.
The life bizzare...